Paralelismul acestei comparații din viața reală și cea de natura religioasă este încântător. Fără nevoia de a citi în filigrană, vedem clar că Isus ne vorbește de un timp de așteptare, de împlinire, un timp liniar. La fel se realizează și în religie. Nimic nu este circular, nimic nu revine, întrucât învățătura noii religii inaugurate de Isus ne vorbește de un timp liniar, un timp care se îndreaptă spre o împlinire, spre perfecționare. Servitorii trebuie să aștepte acel moment culminat, al împlinirii, al răsplății; timpul ideal este proiectat în viitor, nu în trecut ca la greci, care își doresc o reîntoarcere la epoca de aur, care mereu e în trecut. Nostalgia după acea epocă de aur pierdută îi împiedică să privească spre viitor.

         Însă învățătura lui Isus pare a nu avea nimic în comun cu mitologia greacă, deoarece în religia inaugurata de el, trecutul este păcat (păcatul original), prezentul este răscumpărare și viitorul epoca de aur, retribuția, mântuirea. Pe această triadă, afirmă Umberto Galiberti, se fondează toată cultura noastră occidentală. Spre exemplu, în tehnologie: trecutul lipsă, prezentul dezvoltare, viitorul perfecțiune. Pentru Marx: trecutul este sclavie, prezentul revoluție, lupta de clase, viitorul progres.

În această triadă, misionarul este chemat să privească la promisiunile lui Dumnezeu, încrezător, ca totul de fapt, se desfășoară sub privirea Providențială a Tatălui ceresc. Fericiți (makarioi) sunt servitorii care-l așteaptă pe stăpânul lor. Este evident ca e o așteptare plina de motivație, de semnificație și makaria (mai mult decât fericire-eudaimonia).