Isus iarăși folosește o parabolă pentru a ilumina relația noastră cu Dumnezeu, în privința fidelității până la sfârșitul vieții. O „pauză” de la această fidelitate s-ar putea să ne surprindă și să avem parte de soarta celor infideli. „Dacă stăpânul ar ști ceasul în care vine hoțul, nu ar lăsa să i se spargă casa” (Lc 12,39). Despre ce fel de casă este vorba? Aș spune de casa sufletului care poate fi spartă prin propunerile celui rău, de a neglija prezența stăpânului nostru, Dumnezeu. Casa este, cu alte cuvinte, natura noastră teandrică pe care cel rău ar vrea să o ducă la distrugere prin tentațiile sale mundane. Ori, Isus vrea sa avem un spirit de discernământ și să alegem mereu bine, să trăim mereu în prezenta Stăpânului nostru, pentru că numai de la el vine răsplata, vine fericirea. „Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său când va veni îl va găsi făcând astfel! Îl va stabili peste toate bunurile sale” (Lc 12, 43-44). Care sunt bunurile sale? Viața veșnică, fericirea, dreptatea, adevărul, bunătatea, iubirea, etc. Toate acestea vor constitui de fapt împlinirea naturii umane.

         Misionarul se bucură de bunurile celui care l-a trimis, dar în același timp trebuie să fie ca el, pentru că în numele lui vorbește și pe el îl comunică. Mai mult, trebuie să aspire continuu la bunurile lui, care odată dăruite nu se mai pierd, nu se iau înapoi, căci Dumnezeu nu dă daruri care se pierd. Misionarul, ca discipol al lui Cristos, aspiră mereu la bunurile divine și acestea devin idealul vieții lui. Acestea sunt de fapt scutul împotriva oricărei forme de nihilism, care se manifestă ca lipsă de scop în viață. Domnul să îi păstreze pe misionari mereu ca servitori vigilenți, capabili să îi ajute pe toți sa nu fie înșelați de atracțiile lumii.