Isus este într-un pelerinaj spre Ierusalim, împreuna cu apostolii săi. Nu vrea să treacă prin sate de incognito, ci vrea să transmită credința, să cheme la convertire. Nu întotdeauna este bine primit sau acceptat. El însuși o va spune: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei și de cărturari, să fie ucis...” (Lc 9,22). În ținutul gherasenilor, Isus a fost rugat să plece de acolo (cf. Lc 8,37).

În pericopa de azi, Isus trimite mesageri înaintea lui ca să pregătească cele necesare pentru venirea lui. Dar nu l-au primit (cf. Lc 9,52-53). Isus cunoștea ostilitatea care era intre iudei și samariteni, dar nu pentru aceasta renunță la misiune. Chiar este important să încerce pentru ca apostolii să învețe cum să trateze asemenea situații de ostilitate. Datorită refuzului acelui sat, fiii lui Zebedeu, Iacob și Ioan, reacționează sub impulsul unui complex religios de superioritate: „Doamne, vrei să cerem să cadă foc din cer ca să-i distrugă” (Lc 9,54). Pentru Isus era o atitudine total greșită și inoportună. De aceea „s-a întors și i-a dojenit cu asprime” (Lc 9,55). Pentru Isus, soluția pastorală a fost alta, au mers în alt sat. Apostolii au învățat lecția. Paul și cu Barnaba, în prima lor călătorie misionară, vor face aceeași experiență în Antiohia Pisidiei (cf. Fap 13,46).

       Misiunea lui Isus, apoi misiunea Bisericii, este în definitivă misiunea noastră. O atitudine de superioritate, de succes mundan, de impunere a convingerilor proprii garantează falimentul misiunii și își celebrează cu nervi și tristețe insuccesul. Vestea cea Bună, Evanghelia, credința în Cristos, nu se impun, ci se propun. În fața refuzului, a misterului inicvității, să ne amintim că și Isus a fost respins, ba mai mult, a fost persecutat și ucis. Comuniunea cu El, ascultarea vocii lui în interiorul nostru ne poate lumina ca sa găsim soluțiile pastorale cele mai juste.

 

Pr. Eugen Blaj