Isus obișnuia să se roage și îi învață pe discipoli rugăciunea Tatăl nostru, considerată de Tertulian ca și „compendiul întregii Evanghelii”. Este un dar enorm din partea lui Isus pentru noi această rugăciune deoarece ne introduce într-o comuniune intimă cu Dumnezeu și deoarece exprimă darul filiațiunii divine, adică al îndumnezeirii noastre. Fără îndoială intenția lui Isus, când i-a învățat pe discipoli această rugăciune, era de a-i dispune să trăiască precum frații, făcând parte din aceeași familie a lui Dumnezeu. Este așadar o rugăciune care ne pune în relație cu Dumnezeu și cu semenii noștri. De aceea implică o dimensiune misionară, mai ales când spunem „Tatăl nostru”, nu „tatăl meu”, „pâinea noastră”, nu „pâinea mea”, „și ne iartă nouă”, nu „și îmi iartă mie” etc. Vorbim de o rugăciune care exprimă profund unitatea noastră frățească și care are ca fundament pe Unicul Tată, cel din ceruri. Paternitatea lui Dumnezeu, revelată de Isus (cf. In 12,45; 14,9), face din discipolii misionari o singură familie, hrănită la masa Cuvântului și la masa Euharistiei.

       În această mișcare de purcedere, ieșire de la Tatăl și întoarcere la El, Isus introduce în misiunea lui și misiunea noastră, misiunea Bisericii pentru mântuirea lumii, fiind aceasta sacramentul universal de mântuire, oferit de Dumnezeu Tatăl tuturor.