Pauline Jaricot, o femeie sfântă care și-a dorit toată viața să aprindă acest foc pe care Isus l-a adus pe pământ. Aceste cuvinte ale Mântuitorului au devenit angajamentul vieții ei. Și cu o privire retrospectivă vedem că Pauline a fost dăruită la maxim pentru această cauză: „Foc am venit să aduc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă” (Lc 12,49). Pauline își dorea să fie chibritul sau scânteia care să aprindă acest foc al iubitului ei Mire ceresc. Este vorba de un foc al inimii: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile” (Lc 24,32). Ea însăși a fost cuprinsă de acest foc care nu s-a stins niciodată in inima ei. Mai mult, l-a aprins și a cuprins întregul pământ, prin Răspândirea Credinței și prin Rozariul Viu.

Read more ...

Isus iarăși folosește o parabolă pentru a ilumina relația noastră cu Dumnezeu, în privința fidelității până la sfârșitul vieții. O „pauză” de la această fidelitate s-ar putea să ne surprindă și să avem parte de soarta celor infideli. „Dacă stăpânul ar ști ceasul în care vine hoțul, nu ar lăsa să i se spargă casa” (Lc 12,39). Despre ce fel de casă este vorba? Aș spune de casa sufletului care poate fi spartă prin propunerile celui rău, de a neglija prezența stăpânului nostru, Dumnezeu. Casa este, cu alte cuvinte, natura noastră teandrică pe care cel rău ar vrea să o ducă la distrugere prin tentațiile sale mundane. Ori, Isus vrea sa avem un spirit de discernământ și să alegem mereu bine, să trăim mereu în prezenta Stăpânului nostru, pentru că numai de la el vine răsplata, vine fericirea. „Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său când va veni îl va găsi făcând astfel! Îl va stabili peste toate bunurile sale” (Lc 12, 43-44). Care sunt bunurile sale? Viața veșnică, fericirea, dreptatea, adevărul, bunătatea, iubirea, etc. Toate acestea vor constitui de fapt împlinirea naturii umane.

Read more ...

         Paralelismul acestei comparații din viața reală și cea de natura religioasă este încântător. Fără nevoia de a citi în filigrană, vedem clar că Isus ne vorbește de un timp de așteptare, de împlinire, un timp liniar. La fel se realizează și în religie. Nimic nu este circular, nimic nu revine, întrucât învățătura noii religii inaugurate de Isus ne vorbește de un timp liniar, un timp care se îndreaptă spre o împlinire, spre perfecționare. Servitorii trebuie să aștepte acel moment culminat, al împlinirii, al răsplății; timpul ideal este proiectat în viitor, nu în trecut ca la greci, care își doresc o reîntoarcere la epoca de aur, care mereu e în trecut. Nostalgia după acea epocă de aur pierdută îi împiedică să privească spre viitor.

Read more ...